Variabila este criteriul de diferenţiere între aspectele înregistrate sau cercetate. Din punct de vedere statistic Variabila este o entitate care ia valori diferite pentru componenţii unei colectivităţi. Exemplu de variabile: -Variabila mediul de provenienţă cu 3 valori (urban, suburban,rural); - variabila sex cu doua valori (barbatesc, femeiesc); - variabila vârstă cu valori de la 0 ani la peste 100 de ani; - variabila anxietate cu valori de la 0 la 80 (dacă instrumentul de masură, adică chestionarul de anxietate indică ca valoare minimă 0 iar maximă 80). Studiul conduitelor psihologice are un domeniu de mare variabilitate. Astfel variabilitatea intraindividuală se referă la modificari ale comportamentului persoanei în situaţii diferite, iar variabilitatea interperindividuală se referă comportamente diferite ale persoanelor plasate in aceeaşi situaţie. In mod similar se discută de variabilitatea intragrup şi intergrupuri.
CLASIFICAREA VARIABILELOR După modalitatea selectată şi utilizată de cercetător în cu privire la folosirea variabilei în scupul realizării unei cercetări variabilele se clasifică în:
Cele mai multe teorii sistematizează, descriu şi prezic efectul unor variabile. Conceptul de variabilă este crucial pentru psihologia experimentală. Întrucât vom reveni pe larg asupra acestui concept într-un capitol ulterior, aici ne vom rezuma la o scurtă prezentare corespunzătoare rosturilor capitolului introductiv. Să luăm un exemplu din fizică, şi anume efectele gravitaţiei. Putem asocia viteza de cădere a obiectelor cu greutatea lor? Fizica a demonstrat că se poate: ceva (în acest caz, viteza de cădere) depinde de altceva (greutatea). În mod frecvent, noi observăm ceva ce se întâmplă, un efect, un comportament, şi ne putem întreba de ce se întâmplă aşa, de ce anume depinde, care este cauza. Dacă în fizică viteza de cădere a obiectelor este variabila dependentă iar greutatea variabila independentă, atunci, în psihologia experimentală, comportamentul, adică ceea ce face sau întreprinde subiectul, performanţa acestuia, constituie variabila dependentă, iar stimulul (în sens generic) este variabila independentă. Dacă variabila dependentă depinde, este influenţată de variabila independentă, atunci noi ar trebui să putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei independente. Variabila independentă este manipulată de către experimentator, iar variabila dependentă trebuie să manifeste variaţii controlabile în funcţie de variaţiile variabilei independente. La prima vedere, între variabila independentă şi variabila dependentă este o relaţie directă, clară, precisă. Dacă aşa se întâmplă în experimentele din ştiinţele naturii, acest lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic.
1.1 Variabila independentă este variabila pe care o manipulează cercetătorul, care este definită explicit, măsurată sau măsurabilă.
. Modalităţi de abordare a variabilei independente a) manipularea stimulilor. Cercetătorii creează condiţiile unei variabile independente prezentând subiecţilor stimuli diferiţi sau schimbând caracteristicile unui stimul; b) manipularea contextului. Adesea, variabila independentă se află într-un context în care este prezentat stimulul, în timp ce acesta este menţinut constant. c) manipularea informaţiilor date subiecţilor. Variabila independentă poate consta în instrucţiuni sau informaţii date subiecţilor în fiecare dintre condiţii în parte. d) manipularea situaţiilor sociale cu ajutorul „complicilor“. Complicii sunt persoane auxiliare pe care un cercetător le face să acţioneze ca alţi subiecţi sau ca trecători „accidentali“, creând astfel o anumită situaţie socială particulară la care subiectul „real“ poate apoi să reacţioneze. e) manipularea nivelului de stres al situaţiei experimentale O abordare interesantă în crearea condiţiilor experimentale este aceea de a stresa sau supraîncărca situaţia şi de a deduce din reacţiile subiecţilor felul în care sistemul operează în mod normal. f) manipularea indicatorilor fiziologici. Unii cercetători folosesc procese interne, fiziologice. Aici condiţiile pot implica consumul de către subiecţi a unor anumite cantităţi de alcool sau alte droguri, folosirea timpului de somn pe care-l au la dispoziţie, sau modificarea „privării senzoriale“ pe care o suportă. g) manipularea variabilelor intermediare. Adesea cercetătorii folosesc tehnicile de mai sus pentru a manipula o stare psihologică internă, care apoi influenţează un comportament. Această stare internă este denumită o variabilă intermediară. Ea este influenţată de variabila independentă, care, în schimb, influenţează variabila dependentă. Variabila intermediară „intervine“ astfel între variabilele independentă şi dependentă.
Factorii care afecteaza validitatea variabilei independente Odată ce o variabilă independentă a fost creată, preocuparea noastră este focalizată pe validitatea internă, respectiv măsura în care putem trage concluzii valide legate de relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependentă. În experimente validitatea internă este de o importanţă majoră, deoarece ne permite să deducem relaţii cauzale. Trebuie să fim convinşi că doar schimbarea în condiţia variabilei independente cauzează schimbări în variabila dependentă. Exemple de distorsiune: a) Intervenţia unor variabile externe: efectele variabilei independente pot fi afectate de intervenţia unor variabile externe care creează confuzie. Riscul este că nu vom şti dacă subiecţii sunt influenţaţi de variabile străine în locul variabilelor independente. Va trebui să anticipăm variabilele externe potenţiale şi să încercăm să le eliminăm, astfel încât singurul lucru care să diferenţieze situaţiile, să fie variabila independentă. Va trebui să controlăm variabilele exterioare ce produc confuzie încercând să le eliminăm. Dacă nu putem să eliminăm sau să ţinem constante variabilele exterioare, atunci putem să le echilibrăm, permiţând ca influenţele lor să se exercite la fel pentru toţi subiecţii în cadrul fiecărei condiţii. De exemplu, pentru balansarea efectului sexul examinatorului, noi am putea folosi un experimentator masculin cu jumătate din subiecţi şi un experimentator feminin cu cealaltă jumatate; b) Difuzarea consemnului: o altă ameninţare pentru validitatea internă este difuzarea consemnului care se întâmplă atunci când subiecţii dintr-o situaţie experimentală cunosc consemnul (instructajul, modul de lucru) dat în alte situaţii. De exemplu subiecţii care au participat într-o situaţie divulgă celorlalţi subiecţi potenţiali amănunte despre experienţa lor. c) Instructajul dat subiecţilor : Instructajul sau consemnul: trebuie să explice clar sarcinile pe care subiecţii le au de îndeplinit, să prezinte stimulii, modalităţile de răspuns. Prin instructaj descriem secvenţa de evenimente, identificăm stimulii la care ei vor trebui să asiste şi explicăm cum să răspundă; pot exista variaţii introduse de forma de prezentare (oral, scris) sau de cercetător (empatie, dicţie, nervozitate); d) Aparatura utilizată: tehnicile utilizate, folosirea unor mijloace sigure, automatizate de prezentare a variabilei independente sunt foarte importante pentru asigurarea fidelităţii. e) Atitudinea subiecţilor faţă de situaţia experimentală: Experimentul de laborator provoacă reacţii diferite subiecţilor, datorită ambianţei specifice (aparatură sofisticată, senzori, surse de stimulare).Din cauza acestor probleme subiecţi diferiţi vor reacţiona diferit, fiind în aceeaşi situaţie. Unii subiecţi tind să fie excesiv de cooperanţi, făcând şi spunând ce cred ei că se aşteaptă de la ei. Alţi subiecţi ar putea fi excesiv de precauţi: iar alţii excesiv de defensivi. Cadrul în care are loc studiul poate fi sursa unor asemenea atitudini, astfel încât pot distrage subiecţii sau pot să determine reacţia lor la factori externi cum ar fi: zgomote întâmplătoare, schimbări de luminozitate. Acestea se pot întâmpla în laboratoarele cu echipamente complexe care pot induce temeri în sufletul subiecţilor. f) Persoana experimentatorului: subiecţii sunt foarte sensibili la aşteptările experimentatorului. Sunt indicii subtile pe care experimentatorul le furnizează în legătură cu răspunsurile ce ar trebui date şi care sunt remarcate de către subiecţi. Noi cunoaştem predicţiile experimentului şi le comunicăm involuntar subiecţilor, ceea ce conduce la efectul de realizare a profeţiei. Problema e că subiecţii răspund la aceste indicii, în loc să răspundă la probă. Noi pierdem validitatea internă când aceste indicii provoacă subiectul să se comporte în maniera pe care o prezicem.
Controlul variabilei independente Pentru contracararea efectelor nedorite ale atitudinilor subiectului faţă de situaţia experimentală putem folosi următoarele strategii. a) Modul de prezentare a situaţiei experimentale: în primul rând vom furniza indicii cât mai puţine cu putinţă. Dacă subiecţii nu au indicii, singura lor cale este de a se purta natural. De asemenea, nu vom folosi stimuli externi de distragere. (De exemplu, spunând subiecţilor ca mai au 5 minute pentru a îndeplini o sarcină, se poate stârni anxietate si să-i facem să se concentreze la ceas). A doua strategie constă în a face ca acele indicii să fie prezentate cât mai neutru. Astfel, cercetătorul încearcă să fie mai degrabă amabil, fiind nici prea apropiat nici prea distant. Vom prezenta sarcina fără să specificăm dacă e uşoară sau dificilă, şi fără să indicăm cum arata un răspuns bun. De asemenea, încercăm să neutralizăm temerile şi suspiciunile subiecţilor. (de exemplu, când facem un test de memorie le spunem că realizările lor nu reflectă inteligenţa sau personalitatea lor). A treia strategie este de a face experimentele cât mai realiste. Trebuie să definim variabila independentă (şi alte aspecte ale sarcinii experimentale) în aşa fel ca subiecţii să găsească sarcina interesantă, provocatoare şi să-i absoarbă. Apoi ei ar trebui, să răspundă la sarcină aşa cum dorim noi şi nu aşa cum cred că se aşteaptă de la ei. Totuşi, noi nu realizăm sarcina la fel de reală precum e viaţa, aşa că realismul experimental e diferit de valabilitatea ecologica. Mai degrabă, ideea e că indiferent de cât de ciudată li se pare sarcina, răspunsurile subiecţilor sunt reale şi ei răspund la sarcină. În mod ideal, fiind angajaţi în rezolvarea sarcinii, subiecţii vor uita de caracteristicile situaţiei. b) Tăinuirea: o cale de control a efectului atitudinilor subiecţilor este tăinuirea. Tăinuirea implică crearea unei situaţii artificiale, a unei „poveşti de acoperire“ care să deghizeze procedurile. Subiecţii nu sunt conştienţi de variabila independentă care e folosită şi cu ajutorul căreia se face studiul, aşa că ei nu se simt presaţi să răspundă într-un anumit fel. Astfel ceea ce ar fi putut fi o sarcină bizară, producând înclinaţii şi comportamente anormale, poate fi transformată într-o sarcină reală, raţională, în care subiecţii vor răspunde într-un mod mai natural. c) Efectul placebo: o metodă potrivită de control a atitudinii faţă de situaţia experimentală este utilizarea efectului placebo. Dacă un grup experimental e expus unor sarcini, ce nu sunt raportate la o condiţie de control atunci s-ar putea să nu ştim dacă grupul experimental se comportă diferit datorită tratamentului sau datorită atitudinii lor faţă de situaţie. De exemplu, să spunem că dăm unui grup experimental o băutură conţinând alcool, în timp ce altui grup nu-i dăm nimic. Pentru că deteriorările apărute în manifestările grupului experimental se poate datora alcoolului sau pentru că dându-le alcool subiecţilor, aceasta presupune că noi ne aşteptăm ca ei să se comporte ca beţivii. Pentru a păstra asemenea caracteristici ale cerinţelor constante dăm grupului de control un placebo, desigur fără stimuli proprii variabilei independente. Astfel, vom da grupului de control ceva ce numim alcool, având gustul şi mirosul alcoolului, dar neconţinând nici un pic de alcool. Deoarece comunicăm ambelor grupuri aceleaşi caracteristici ale cerinţelor de a acţiona ca beţivii putem fi încrezători că diferenţele ce apar în comportamentul lor sunt datorate alcoolului real, dat grupului experimental. d) Grupul de control: un grup de control este măsurat din punctul de vedere al unei variabile dependente dar nu primeşte nici o cantitate din variabila independentă sau, altfel spus, nu primeşte tratamentul. Grupurile de control se deosebesc de grupurile experimentale, care primesc o cantitate diferită de zero din variabila independentă sau, altfel spus, fac experienţa tratamentului. Condiţia de control reflectă modul în care subiecţii se comportă fără tratament, furnizând un punct de pornire pentru evaluarea influenţei variabilei, atunci când aceasta este prezentă. e) Manipulările puternice pentru a putea pretinde că am demonstrat ceva despre un anumit comportament trebuie să găsim o relaţie statistică semnificativă în datele cercetării. În proiectul experimental suntem întotdeauna preocupaţi să obţinem puterea statistică maximă, adică probabilitatea de a putea respinge o ipoteză atunci când ea se dovedeşte a fi falsă. Putem maximiza această putere dacă producem diferenţe considerabile în rezultate între condiţiile noastre. Presupunem că diferenţele între condiţii sunt cauza diferenţelor măsurate prin rezultate. Pentru a produce rezultatele semnificativ diferite vom selecta condiţii care diferă în mod substanţial. Aceasta implică o manipulare puternică pentru crearea condiţiilor care vor diferenţia semnificativ comportamentul subiecţilor, producând diferenţe mari ale rezultatelor între condiţii. Putem provoca aceste manipulări puternice în două moduri: în primul rând, alegem nivele sau categorii ale variabilei independente care sunt substanţial diferite una faţă de alta. De exemplu, o manipulare puternică a temperaturii înseamnă că avem condiţiile diferite prin nivele mari (15 grade Celsius vs. 25 grade Celsius) Apoi, dacă diferitele temperaturi influenţează agresivitatea, ar trebui să constatăm diferenţe mari din punctul de vedere al nivelului agresivităţii.
2.2 Variabila dependentă
Variabila dependentă este răspunsul subiectului (subiectilor) observată şi înregistrată de către experimentator. Ea depinde de comportamentul subiectului, comportament dependent de variabila independentă. Criteriul unei bune variabile este stabilitatea. Dacă un experiment este repetat exact (acelaşi subiect, aceleaşi niveluri etc.) variabila dependentă ar trebui să producă acelaşi scor pe care l-a avut anterior. Instabilitatea poate apărea din cauza unui deficit în modul în care măsurăm variabila dependentă. Rezultatele nule pot fi adesea cauzate de deficienţe ale variabilei dependente, chiar dacă aceasta este stabilă. Cea mai obişnuită cauză este limitarea strictă a variabilei dependente, astfel că ea se „blochează“ la vârful sau la baza scalei sale. Să presupunem că doriţi să invitaţi un prieten să joace popice pentru prima oară. Ştiind că recompensa îmbunătăţeşte performanţa, vă veţi propune să vă trataţi prietenul cu o bere ori de câte ori loveşte bine. Prietenul dumneavoastră loveşte numai pe alături, aşa că beţi berea singur. Deoarece este imposibil să loveşti mai rău decât pe lângă bile, nu puteţi observa nici o înrăutăţire a performanţei pentru că prietenul vostru este deja la baza scalei. Acesta este numit „efectul limitei inferioare". La polul opus, al reuşitei de 100 %, este numit „efectul limitei superioare". Aceste două tipuri de efecte afectează principala aşteptare faţă de variabila independentă, respectiv aceea de a se reflecta cu acurateţe într-o variabilă dependentă.
Variabila dependentă şi sistemul operaţional pe care îl utilizăm depind de ipotezele şi comportamentul pe care le investigăm, lotul de subiecţi şi de perspectiva din care cercetăm. Abordarea variabilei dependente necesită una dintre următoarele metode: a) Observaţia directă - variabila dependentă implică observaţia directă şi măsurarea comportamentului studiat; b) Măsurători indirecte ale proceselor psihice - comportamentul pe care îl observam este o indicaţie indirectă despre un proces impalpabil, intern. Variabila dependentă măsoară un răspuns observabil despre care noi credem că este corelat cu un proces intern astfel încât, analizând modificările rezultatelor putem face deducţii asupra schimbărilor procesului respectiv (timp de reacţie, nivelul anxietăţii, nivelul stimei de sine, numărul de erori etc). c) Opiniile despre stimul - o altă modalitate este de a cere subiecţilor să-şi spună părerea despre un stimul şi apoi să observăm cum se schimbă opiniile în funcţie de condiţie. Această modalitate implică o anumită procedură, subiectul trebuind să aleagă dintre mai multe răspunsuri date (alegeri multiple). Cele mai simple sunt cele cu răspunsuri închise (forţate) de tip DA / NU, iar cele mai elaborate sau eficiente cunt cel cu alegeri multiple (tip Scale Likert cu ancore adjectivale şisau numerice). d) Raportul verbal - dacă dorim să evaluîm procesele interne (psihice) ale subiectului, putem cere direct subiectului să le descrie, realizând astfel un raport verbal. Putem solicita subiecţilor să facă comentarii asupra etapelor mentale pe care le parcurg în rezolvarea unei probleme sau emiterea unei judecăţi (Ex. Descrie care sunt etapele sau fazele prin care ai deschis borcanul).
Controlul variabilei dependente Pentru a se face o deducţie validă asupra comportamentului trebuie să ne asigurăm că răspunsurile subiecţilor nu au fost influenţate de variabilele externe. Răspunsul subiectului trebuie să reflecte variabila şi comportamentul care ne interesează; el nu trebuie să reflecte răspunsuri la influenţe provenite de la subiecţii înşişi, de la experimentator, din mediu sau din cauza probei. Se consideră că cea mai mare ameninţare directă la adresa validităţii variabilei dependente este reactivitatea. Reactivitatea apare atunci când subiecţii sunt conştienţi că sunt observaţi. Subiecţii reacţionează la simpla prezenţă a unui experimentator care observă, înregistrează şi probabil „analizează“ comportamentul lor. Subiecţii ştiu că sunt „în vizor” şi pot să răspundă în mod neobişnuit, pot deveni nervoşi sau neatenţi, pot să se concentreze asupra unei sarcini şi să încerce mai mult, sau să facă mai multe greşeli decât dacă experimentatorul nu ar fi fost prezent. O parte din reactivitatea subiecţilor atunci când sunt observaţi, se datorează tendinţei de a evita răspunsuri care le-ar putea pune probleme sau care ar putea părea ciudate sau anormale. Această tendinţă se numeşte dezirabilitate socială. Dezirabilitatea socială determină subiecţii să dea un răspuns pe care ei îl consideră acceptabil din punct de vedere social. Aşa se întâmplă cu descrierea dată de subiecţi asupra emoţiilor, credinţelor sau dorinţelor rezervate „consumului public“. Reactivitatea şi dezirabilitatea socială pot duce şi la o restrângere a gamei de rezultate. Dacă toţi subiecţii îşi restricţionează agresivitatea, toţi vor avea scoruri reduse, producându-se astfel efectul limitei inferioare. Invers, dacă, de exemplu studiem măsura în care oamenii sunt sau nu de acord cu o afirmaţie, putem observa că ei nu-şi exprimă o opinie puternică pentru a nu părea extremişti. Contracararea efectelor reactivităţii şi dezirabilităţii sociale echivalează cu un bun control al variabilei dependente.Putem enumera următoarele modalităţi de control al variabilei dependente: • Obişnuirea subiecţilor cu particularităţile laboratorului de psihologie experimentală, familiarizarea lor cu caracteristicile sarcinii; • Tăinuirea anumitor caracteristici şi cerinţe ale experimentului care ar putea declanşa dezirabilitatea socială. Controlul variabilei dependente vizează şi procedele de măsurare. Trebuie să alegem modul în care vom măsura şi înregistra un comportament astfel încât să eliminăm sursele de eroare. Pentru aceasta este faorte importantă automatizarea procesului de colectare a datelor. În laboratoarele moderne de psihologie, aparatura psihologică este conectată la calculator sau probele sunt prezentate direct prin intermediul calculatorului. Acest fapt sporeşte fidelitatea, precizia măsurătorilor asigurând obiectivitatea necesară, dar introduce un alt factor de variabilitate legat de nivelul de abilitare cu formatul electronic sau chiar cu aparatura. Este foarte important ca în experimentele noastre să ne asigurăm că materialele şi aparatele pe care le utilizăm nu sunt uzate şi funcţionează corect. De asemenea trebuie să menţinem cât mai constant comportamentul experimentatorului de-a lungul întregului experiment şi faţă de toţi subiecţii. Unii autori sugerează chiar participarea a doi experimentatori şi împărţirea grupurilor în variate condiţii experimentale la fiecare experimentator. Dar, cea mai sigură modalitate de control a variabilei dependente şi de creştere a nivelului de încredere în rezultatele noastre este repetarea probelor. Pe cât se poate, se vor prezenta subiecţilor mai mulţi stimuli sau serii întregi de stimului pentru a evita efectul neatenţiei sau surprizei. De asemenea este important să evităm aşa-numitul „efect de ordine”. După mai multe probe, subiecţii tind să-şi intre în ritm devenind mai rapizi şi mai corecţi în răspunsuri. După şi mai multe probe, subiecţii pot obosi, se pot plictisi sau supraîncărca astfel încât performanţele scad. În aceste condiţii se impune schimbarea ordinii prezentării anumitor stimuli, schimbarea ordinii participării subiecţilor la situaţia experimentală. Controlul variabilei dependente trebuie să aibă în vedere şi contracararea aşa-numitului „efect de prelungire” ce se manifestă atunci când experienţa unui subiect cu o anumită probă influenţează performanţa lui în probele următoare. Controlul efectelor de ordine şi de prelungire poate fi contracarat prin două metode: asigurarea caracterului aleatoriu a participării subiecţilor la diferite faze ale experimentului şi contrabalansarea. Contrabalansarea este procedeul de schimbare sistematică a ordinii probelor pentru diferiţi subiecţi în mod echilibrat, astfel încât să cunoaştem influenţa fiecărei schimbări. Contrabalansarea poate fi parţială sau completă. Desigur că o contrabalansare completă prin testarea subiecţilor în toate ordinile posibile este extrem de dificil de realizat. De obicei se foloseşte contrabalansarea parţială. Prin contrabalansarea parţială putem menţine un control asupra experimentului; în schimb, prin contrabalansarea completă creşte variaţia erorilor din cauza producerii unor diferenţe majore în punctajul obţinut.
Un comentariu:
VARIABILELE UNEI CERCETARI (EXPERIMENTALE)
DEFINIRE
Variabila este criteriul de diferenţiere între aspectele înregistrate sau cercetate. Din punct de vedere statistic Variabila este o entitate care ia valori diferite pentru componenţii unei colectivităţi. Exemplu de variabile:
-Variabila mediul de provenienţă cu 3 valori (urban, suburban,rural);
- variabila sex cu doua valori (barbatesc, femeiesc);
- variabila vârstă cu valori de la 0 ani la peste 100 de ani;
- variabila anxietate cu valori de la 0 la 80 (dacă instrumentul de masură, adică chestionarul de anxietate indică ca valoare minimă 0 iar maximă 80).
Studiul conduitelor psihologice are un domeniu de mare variabilitate. Astfel variabilitatea intraindividuală se referă la modificari ale comportamentului persoanei în situaţii diferite, iar variabilitatea interperindividuală se referă comportamente diferite ale persoanelor plasate in aceeaşi situaţie. In mod similar se discută de variabilitatea intragrup şi intergrupuri.
CLASIFICAREA VARIABILELOR
După modalitatea selectată şi utilizată de cercetător în cu privire la folosirea variabilei în scupul realizării unei cercetări variabilele se clasifică în:
1.1 Variabila independentă
1.2 Variabila dependentă
Cele mai multe teorii sistematizează, descriu şi prezic efectul unor variabile. Conceptul de variabilă este crucial pentru psihologia experimentală. Întrucât vom reveni pe larg asupra acestui concept într-un capitol ulterior, aici ne vom rezuma la o scurtă prezentare corespunzătoare rosturilor capitolului introductiv. Să luăm un exemplu din fizică, şi anume efectele gravitaţiei. Putem asocia viteza de cădere a obiectelor cu greutatea lor? Fizica a demonstrat că se poate: ceva (în acest caz, viteza de cădere) depinde de altceva (greutatea). În mod frecvent, noi observăm ceva ce se întâmplă, un efect, un comportament, şi ne putem întreba de ce se întâmplă aşa, de ce anume depinde, care este cauza. Dacă în fizică viteza de cădere a obiectelor este variabila dependentă iar greutatea variabila independentă, atunci, în psihologia experimentală, comportamentul, adică ceea ce face sau întreprinde subiectul, performanţa acestuia, constituie variabila dependentă, iar stimulul (în sens generic) este variabila independentă. Dacă variabila dependentă depinde, este influenţată de variabila independentă, atunci noi ar trebui să putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei independente. Variabila independentă este manipulată de către experimentator, iar variabila dependentă trebuie să manifeste variaţii controlabile în funcţie de variaţiile variabilei independente. La prima vedere, între variabila independentă şi variabila dependentă este o relaţie directă, clară, precisă. Dacă aşa se întâmplă în experimentele din ştiinţele naturii, acest lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic.
1.1 Variabila independentă este variabila pe care o manipulează cercetătorul, care este definită explicit, măsurată sau măsurabilă.
. Modalităţi de abordare a variabilei independente
a) manipularea stimulilor. Cercetătorii creează condiţiile unei variabile independente prezentând subiecţilor stimuli diferiţi sau schimbând caracteristicile unui stimul;
b) manipularea contextului. Adesea, variabila independentă se află într-un context în care este prezentat stimulul, în timp ce acesta este menţinut constant.
c) manipularea informaţiilor date subiecţilor. Variabila independentă poate consta în instrucţiuni sau informaţii date subiecţilor în fiecare dintre condiţii în parte.
d) manipularea situaţiilor sociale cu ajutorul „complicilor“. Complicii sunt persoane auxiliare pe care un cercetător le face să acţioneze ca alţi subiecţi sau ca trecători „accidentali“, creând astfel o anumită situaţie socială particulară la care subiectul „real“ poate apoi să reacţioneze.
e) manipularea nivelului de stres al situaţiei experimentale O abordare interesantă în crearea condiţiilor experimentale este aceea de a stresa sau supraîncărca situaţia şi de a deduce din reacţiile subiecţilor felul în care sistemul operează în mod normal.
f) manipularea indicatorilor fiziologici. Unii cercetători folosesc procese interne, fiziologice. Aici condiţiile pot implica consumul de către subiecţi a unor anumite cantităţi de alcool sau alte droguri, folosirea timpului de somn pe care-l au la dispoziţie, sau modificarea „privării senzoriale“ pe care o suportă.
g) manipularea variabilelor intermediare. Adesea cercetătorii folosesc tehnicile de mai sus pentru a manipula o stare psihologică internă, care apoi influenţează un comportament. Această stare internă este denumită o variabilă intermediară. Ea este influenţată de variabila independentă, care, în schimb, influenţează variabila dependentă. Variabila intermediară „intervine“ astfel între variabilele independentă şi dependentă.
Factorii care afecteaza validitatea variabilei independente
Odată ce o variabilă independentă a fost creată, preocuparea noastră este focalizată pe validitatea internă, respectiv măsura în care putem trage concluzii valide legate de relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependentă. În experimente validitatea internă este de o importanţă majoră, deoarece ne permite să deducem relaţii cauzale. Trebuie să fim convinşi că doar schimbarea în condiţia variabilei independente cauzează schimbări în variabila dependentă. Exemple de distorsiune:
a) Intervenţia unor variabile externe: efectele variabilei independente pot fi afectate de intervenţia unor variabile externe care creează confuzie. Riscul este că nu vom şti dacă subiecţii sunt influenţaţi de variabile străine în locul variabilelor independente. Va trebui să anticipăm variabilele externe potenţiale şi să încercăm să le eliminăm, astfel încât singurul lucru care să diferenţieze situaţiile, să fie variabila independentă. Va trebui să controlăm variabilele exterioare ce produc confuzie încercând să le eliminăm. Dacă nu putem să eliminăm sau să ţinem constante variabilele exterioare, atunci putem să le echilibrăm, permiţând ca influenţele lor să se exercite la fel pentru toţi subiecţii în cadrul fiecărei condiţii. De exemplu, pentru balansarea efectului sexul examinatorului, noi am putea folosi un experimentator masculin cu jumătate din subiecţi şi un experimentator feminin cu cealaltă jumatate;
b) Difuzarea consemnului: o altă ameninţare pentru validitatea internă este difuzarea consemnului care se întâmplă atunci când subiecţii dintr-o situaţie experimentală cunosc consemnul (instructajul, modul de lucru) dat în alte situaţii. De exemplu subiecţii care au participat într-o situaţie divulgă celorlalţi subiecţi potenţiali amănunte despre experienţa lor.
c) Instructajul dat subiecţilor : Instructajul sau consemnul: trebuie să explice clar sarcinile pe care subiecţii le au de îndeplinit, să prezinte stimulii, modalităţile de răspuns. Prin instructaj descriem secvenţa de evenimente, identificăm stimulii la care ei vor trebui să asiste şi explicăm cum să răspundă; pot exista variaţii introduse de forma de prezentare (oral, scris) sau de cercetător (empatie, dicţie, nervozitate);
d) Aparatura utilizată: tehnicile utilizate, folosirea unor mijloace sigure, automatizate de prezentare a variabilei independente sunt foarte importante pentru asigurarea fidelităţii.
e) Atitudinea subiecţilor faţă de situaţia experimentală: Experimentul de laborator provoacă reacţii diferite subiecţilor, datorită ambianţei specifice (aparatură sofisticată, senzori, surse de stimulare).Din cauza acestor probleme subiecţi diferiţi vor reacţiona diferit, fiind în aceeaşi situaţie. Unii subiecţi tind să fie excesiv de cooperanţi, făcând şi spunând ce cred ei că se aşteaptă de la ei. Alţi subiecţi ar putea fi excesiv de precauţi: iar alţii excesiv de defensivi. Cadrul în care are loc studiul poate fi sursa unor asemenea atitudini, astfel încât pot distrage subiecţii sau pot să determine reacţia lor la factori externi cum ar fi: zgomote întâmplătoare, schimbări de luminozitate. Acestea se pot întâmpla în laboratoarele cu echipamente complexe care pot induce temeri în sufletul subiecţilor.
f) Persoana experimentatorului: subiecţii sunt foarte sensibili la aşteptările experimentatorului. Sunt indicii subtile pe care experimentatorul le furnizează în legătură cu răspunsurile ce ar trebui date şi care sunt remarcate de către subiecţi. Noi cunoaştem predicţiile experimentului şi le comunicăm involuntar subiecţilor, ceea ce conduce la efectul de realizare a profeţiei. Problema e că subiecţii răspund la aceste indicii, în loc să răspundă la probă. Noi pierdem validitatea internă când aceste indicii provoacă subiectul să se comporte în maniera pe care o prezicem.
Controlul variabilei independente
Pentru contracararea efectelor nedorite ale atitudinilor subiectului faţă de situaţia experimentală putem folosi următoarele strategii.
a) Modul de prezentare a situaţiei experimentale: în primul rând vom furniza indicii cât mai puţine cu putinţă. Dacă subiecţii nu au indicii, singura lor cale este de a se purta natural. De asemenea, nu vom folosi stimuli externi de distragere. (De exemplu, spunând subiecţilor ca mai au 5 minute pentru a îndeplini o sarcină, se poate stârni anxietate si să-i facem să se concentreze la ceas). A doua strategie constă în a face ca acele indicii să fie prezentate cât mai neutru. Astfel, cercetătorul încearcă să fie mai degrabă amabil, fiind nici prea apropiat nici prea distant. Vom prezenta sarcina fără să specificăm dacă e uşoară sau dificilă, şi fără să indicăm cum arata un răspuns bun. De asemenea, încercăm să neutralizăm temerile şi suspiciunile subiecţilor. (de exemplu, când facem un test de memorie le spunem că realizările lor nu reflectă inteligenţa sau personalitatea lor). A treia strategie este de a face experimentele cât mai realiste. Trebuie să definim variabila independentă (şi alte aspecte ale sarcinii experimentale) în aşa fel ca subiecţii să găsească sarcina interesantă, provocatoare şi să-i absoarbă. Apoi ei ar trebui, să răspundă la sarcină aşa cum dorim noi şi nu aşa cum cred că se aşteaptă de la ei. Totuşi, noi nu realizăm sarcina la fel de reală precum e viaţa, aşa că realismul experimental e diferit de valabilitatea ecologica. Mai degrabă, ideea e că indiferent de cât de ciudată li se pare sarcina, răspunsurile subiecţilor sunt reale şi ei răspund la sarcină. În mod ideal, fiind angajaţi în rezolvarea sarcinii, subiecţii vor uita de caracteristicile situaţiei.
b) Tăinuirea: o cale de control a efectului atitudinilor subiecţilor este tăinuirea. Tăinuirea implică crearea unei situaţii artificiale, a unei „poveşti de acoperire“ care să deghizeze procedurile. Subiecţii nu sunt conştienţi de variabila independentă care e folosită şi cu ajutorul căreia se face studiul, aşa că ei nu se simt presaţi să răspundă într-un anumit fel. Astfel ceea ce ar fi putut fi o sarcină bizară, producând înclinaţii şi comportamente anormale, poate fi transformată într-o sarcină reală, raţională, în care subiecţii vor răspunde într-un mod mai natural.
c) Efectul placebo: o metodă potrivită de control a atitudinii faţă de situaţia experimentală este utilizarea efectului placebo. Dacă un grup experimental e expus unor sarcini, ce nu sunt raportate la o condiţie de control atunci s-ar putea să nu ştim dacă grupul experimental se comportă diferit datorită tratamentului sau datorită atitudinii lor faţă de situaţie. De exemplu, să spunem că dăm unui grup experimental o băutură conţinând alcool, în timp ce altui grup nu-i dăm nimic. Pentru că deteriorările apărute în manifestările grupului experimental se poate datora alcoolului sau pentru că dându-le alcool subiecţilor, aceasta presupune că noi ne aşteptăm ca ei să se comporte ca beţivii. Pentru a păstra asemenea caracteristici ale cerinţelor constante dăm grupului de control un placebo, desigur fără stimuli proprii variabilei independente. Astfel, vom da grupului de control ceva ce numim alcool, având gustul şi mirosul alcoolului, dar neconţinând nici un pic de alcool. Deoarece comunicăm ambelor grupuri aceleaşi caracteristici ale cerinţelor de a acţiona ca beţivii putem fi încrezători că diferenţele ce apar în comportamentul lor sunt datorate alcoolului real, dat grupului experimental.
d) Grupul de control: un grup de control este măsurat din punctul de vedere al unei variabile dependente dar nu primeşte nici o cantitate din variabila independentă sau, altfel spus, nu primeşte tratamentul. Grupurile de control se deosebesc de grupurile experimentale, care primesc o cantitate diferită de zero din variabila independentă sau, altfel spus, fac experienţa tratamentului. Condiţia de control reflectă modul în care subiecţii se comportă fără tratament, furnizând un punct de pornire pentru evaluarea influenţei variabilei, atunci când aceasta este prezentă.
e) Manipulările puternice pentru a putea pretinde că am demonstrat ceva despre un anumit comportament trebuie să găsim o relaţie statistică semnificativă în datele cercetării. În proiectul experimental suntem întotdeauna preocupaţi să obţinem puterea statistică maximă, adică probabilitatea de a putea respinge o ipoteză atunci când ea se dovedeşte a fi falsă. Putem maximiza această putere dacă producem diferenţe considerabile în rezultate între condiţiile noastre. Presupunem că diferenţele între condiţii sunt cauza diferenţelor măsurate prin rezultate. Pentru a produce rezultatele semnificativ diferite vom selecta condiţii care diferă în mod substanţial. Aceasta implică o manipulare puternică pentru crearea condiţiilor care vor diferenţia semnificativ comportamentul subiecţilor, producând diferenţe mari ale rezultatelor între condiţii. Putem provoca aceste manipulări puternice în două moduri: în primul rând, alegem nivele sau categorii ale variabilei independente care sunt substanţial diferite una faţă de alta. De exemplu, o manipulare puternică a temperaturii înseamnă că avem condiţiile diferite prin nivele mari (15 grade Celsius vs. 25 grade Celsius) Apoi, dacă diferitele temperaturi influenţează agresivitatea, ar trebui să constatăm diferenţe mari din punctul de vedere al nivelului agresivităţii.
2.2 Variabila dependentă
Variabila dependentă este răspunsul subiectului (subiectilor) observată şi înregistrată de către experimentator. Ea depinde de comportamentul subiectului, comportament dependent de variabila independentă. Criteriul unei bune variabile este stabilitatea. Dacă un experiment este repetat exact (acelaşi subiect, aceleaşi niveluri etc.) variabila dependentă ar trebui să producă acelaşi scor pe care l-a avut anterior. Instabilitatea poate apărea din cauza unui deficit în modul în care măsurăm variabila dependentă.
Rezultatele nule pot fi adesea cauzate de deficienţe ale variabilei dependente, chiar dacă aceasta este stabilă. Cea mai obişnuită cauză este limitarea strictă a variabilei dependente, astfel că ea se „blochează“ la vârful sau la baza scalei sale. Să presupunem că doriţi să invitaţi un prieten să joace popice pentru prima oară. Ştiind că recompensa îmbunătăţeşte performanţa, vă veţi propune să vă trataţi prietenul cu o bere ori de câte ori loveşte bine. Prietenul dumneavoastră loveşte numai pe alături, aşa că beţi berea singur. Deoarece este imposibil să loveşti mai rău decât pe lângă bile, nu puteţi observa nici o înrăutăţire a performanţei pentru că prietenul vostru este deja la baza scalei. Acesta este numit „efectul limitei inferioare". La polul opus, al reuşitei de 100 %, este numit „efectul limitei superioare". Aceste două tipuri de efecte afectează principala aşteptare faţă de variabila independentă, respectiv aceea de a se reflecta cu acurateţe într-o variabilă dependentă.
Variabila dependentă şi sistemul operaţional pe care îl utilizăm depind de ipotezele şi comportamentul pe care le investigăm, lotul de subiecţi şi de perspectiva din care cercetăm. Abordarea variabilei dependente necesită una dintre următoarele metode:
a) Observaţia directă - variabila dependentă implică observaţia directă şi măsurarea comportamentului studiat;
b) Măsurători indirecte ale proceselor psihice - comportamentul pe care îl observam este o indicaţie indirectă despre un proces impalpabil, intern. Variabila dependentă măsoară un răspuns observabil despre care noi credem că este corelat cu un proces intern astfel încât, analizând modificările rezultatelor putem face deducţii asupra schimbărilor procesului respectiv (timp de reacţie, nivelul anxietăţii, nivelul stimei de sine, numărul de erori etc).
c) Opiniile despre stimul - o altă modalitate este de a cere subiecţilor să-şi spună părerea despre un stimul şi apoi să observăm cum se schimbă opiniile în funcţie de condiţie. Această modalitate implică o anumită procedură, subiectul trebuind să aleagă dintre mai multe răspunsuri date (alegeri multiple). Cele mai simple sunt cele cu răspunsuri închise (forţate) de tip DA / NU, iar cele mai elaborate sau eficiente cunt cel cu alegeri multiple (tip Scale Likert cu ancore adjectivale şisau numerice).
d) Raportul verbal - dacă dorim să evaluîm procesele interne (psihice) ale subiectului, putem cere direct subiectului să le descrie, realizând astfel un raport verbal. Putem solicita subiecţilor să facă comentarii asupra etapelor mentale pe care le parcurg în rezolvarea unei probleme sau emiterea unei judecăţi (Ex. Descrie care sunt etapele sau fazele prin care ai deschis borcanul).
Controlul variabilei dependente
Pentru a se face o deducţie validă asupra comportamentului trebuie să ne asigurăm că răspunsurile subiecţilor nu au fost influenţate de variabilele externe. Răspunsul subiectului trebuie să reflecte variabila şi comportamentul care ne interesează; el nu trebuie să reflecte răspunsuri la influenţe provenite de la subiecţii înşişi, de la experimentator, din mediu sau din cauza probei.
Se consideră că cea mai mare ameninţare directă la adresa validităţii variabilei dependente este reactivitatea. Reactivitatea apare atunci când subiecţii sunt conştienţi că sunt observaţi. Subiecţii reacţionează la simpla prezenţă a unui experimentator care observă, înregistrează şi probabil „analizează“ comportamentul lor. Subiecţii ştiu că sunt „în vizor” şi pot să răspundă în mod neobişnuit, pot deveni nervoşi sau neatenţi, pot să se concentreze asupra unei sarcini şi să încerce mai mult, sau să facă mai multe greşeli decât dacă experimentatorul nu ar fi fost prezent.
O parte din reactivitatea subiecţilor atunci când sunt observaţi, se datorează tendinţei de a evita răspunsuri care le-ar putea pune probleme sau care ar putea părea ciudate sau anormale. Această tendinţă se numeşte dezirabilitate socială. Dezirabilitatea socială determină subiecţii să dea un răspuns pe care ei îl consideră acceptabil din punct de vedere social. Aşa se întâmplă cu descrierea dată de subiecţi asupra emoţiilor, credinţelor sau dorinţelor rezervate „consumului public“. Reactivitatea şi dezirabilitatea socială pot duce şi la o restrângere a gamei de rezultate. Dacă toţi subiecţii îşi restricţionează agresivitatea, toţi vor avea scoruri reduse, producându-se astfel efectul limitei inferioare. Invers, dacă, de exemplu studiem măsura în care oamenii sunt sau nu de acord cu o afirmaţie, putem observa că ei nu-şi exprimă o opinie puternică pentru a nu părea extremişti.
Contracararea efectelor reactivităţii şi dezirabilităţii sociale echivalează cu un bun control al variabilei dependente.Putem enumera următoarele modalităţi de control al variabilei dependente:
• Obişnuirea subiecţilor cu particularităţile laboratorului de psihologie experimentală, familiarizarea lor cu caracteristicile sarcinii;
• Tăinuirea anumitor caracteristici şi cerinţe ale experimentului care ar putea declanşa dezirabilitatea socială.
Controlul variabilei dependente vizează şi procedele de măsurare. Trebuie să alegem modul în care vom măsura şi înregistra un comportament astfel încât să eliminăm sursele de eroare. Pentru aceasta este faorte importantă automatizarea procesului de colectare a datelor. În laboratoarele moderne de psihologie, aparatura psihologică este conectată la calculator sau probele sunt prezentate direct prin intermediul calculatorului. Acest fapt sporeşte fidelitatea, precizia măsurătorilor asigurând obiectivitatea necesară, dar introduce un alt factor de variabilitate legat de nivelul de abilitare cu formatul electronic sau chiar cu aparatura.
Este foarte important ca în experimentele noastre să ne asigurăm că materialele şi aparatele pe care le utilizăm nu sunt uzate şi funcţionează corect.
De asemenea trebuie să menţinem cât mai constant comportamentul experimentatorului de-a lungul întregului experiment şi faţă de toţi subiecţii. Unii autori sugerează chiar participarea a doi experimentatori şi împărţirea grupurilor în variate condiţii experimentale la fiecare experimentator.
Dar, cea mai sigură modalitate de control a variabilei dependente şi de creştere a nivelului de încredere în rezultatele noastre este repetarea probelor. Pe cât se poate, se vor prezenta subiecţilor mai mulţi stimuli sau serii întregi de stimului pentru a evita efectul neatenţiei sau surprizei. De asemenea este important să evităm aşa-numitul „efect de ordine”. După mai multe probe, subiecţii tind să-şi intre în ritm devenind mai rapizi şi mai corecţi în răspunsuri. După şi mai multe probe, subiecţii pot obosi, se pot plictisi sau supraîncărca astfel încât performanţele scad. În aceste condiţii se impune schimbarea ordinii prezentării anumitor stimuli, schimbarea ordinii participării subiecţilor la situaţia experimentală.
Controlul variabilei dependente trebuie să aibă în vedere şi contracararea aşa-numitului „efect de prelungire” ce se manifestă atunci când experienţa unui subiect cu o anumită probă influenţează performanţa lui în probele următoare.
Controlul efectelor de ordine şi de prelungire poate fi contracarat prin două metode: asigurarea caracterului aleatoriu a participării subiecţilor la diferite faze ale experimentului şi contrabalansarea.
Contrabalansarea este procedeul de schimbare sistematică a ordinii probelor pentru diferiţi subiecţi în mod echilibrat, astfel încât să cunoaştem influenţa fiecărei schimbări. Contrabalansarea poate fi parţială sau completă. Desigur că o contrabalansare completă prin testarea subiecţilor în toate ordinile posibile este extrem de dificil de realizat. De obicei se foloseşte contrabalansarea parţială. Prin contrabalansarea parţială putem menţine un control asupra experimentului; în schimb, prin contrabalansarea completă creşte variaţia erorilor din cauza producerii unor diferenţe majore în punctajul obţinut.
Trimiteți un comentariu